Codul de procedură civilă și codul de procedură penală ale Republicii Moldova prevăd exhaustiv probele care pot fi folosite în cadrul unui proces, iar printre acestea se regăsesc și înregistrările audio-video. Însă ambele acte normative condiționează administrarea acestora și anume: acestea să nu fie obținute prin violarea drepturilor și libertăților persoanei și cu autorizația judecătorului de instrucție (CPP) sau înregistrarea audio-video ascunsă să fie permisă de lege (CPC).
Ori, reiese că o înregistrare ascunsă (neîntemeiată pe o încheiere a judecătorului de instrucție) ar viola dreptul la viața privată,intimă și familială, drepturi garantate de constituție prin art.28 (Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată), de CEDO prin art.8 (Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie,a domiciliului său și a corespendenței sale), de Declarația Universală a Drepturilor Omului prin art. 12 (Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul lui sau in corespondenta sa…) ș.a. acte naționale și internaționale, ce ar califica-o ca ilegală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adus următoarea interpretare a noțiunii de viață privată: este dreptul la intimitate,dreptul de a trăi așa cum dorești, protejat de publicitate. Dreptul individual de a dispune de el însuși,precum și dreptul la protecția vieții familiale,intime și private au implicații practice și legislative dintre cele mai echivoce.
Literatura interpretativă a acestor noțiuni în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice arată că respectul vieții intime și private protejează un domeniu special al existenței și autonomiei umane care nu se extinde asupra sferei libertății și vieții private ale altor persoane și are următoarele componente esențiale : identitatea, integritatea, intimitatea, comunicarea, identitatea sexuală.
În doctrină, atingeri aduse vieții private sunt considerate unele din acțiunile:
-interceptarea sau utilizarea intenționată a unei convorbiri private;
-captarea sau utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane dacă aceasta nu se află într-un loc public;
-ținerea vieții private sub observație,prin orice mijloace,în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
-utilizarea corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale.
Inviolabilitatea vieții private este protejată și prin art.177 CP. Aici legislatorul nici nu a încercat să califice această încălcare cîtuși de puțin sub resortul contravențional accentuîndu-i prin aceasta impactul social (cu excepția datelor prelucrate în sistemele informaționale).
Totuși necesar de accentuat că dreptul la viața privată,intimă și familială nu este un drept absolut. Chiar dacă în art. 28 din consituție nu sunt prevăzute anumite restricții, art.54 din Constituție nu include art.28 în lista celor de la care nu se pot face derogări. Curtea Europeană explică limitele în care amestecul poate avea loc prin alin. (2) art.8 al Convenției: decît în măsura în care acesta este prevăzut de lege și consituție ,într-o societate democratică ,o măsură necesară pentru securitatea națională,siguranța publică ,bunăstarea economică a țării ,apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale,protecția sănătății ,a moralei,a drepturilor și a libertăților altora.
Să presupunem că înregistrăm pe ascuns (sau telefonic) datornicul nostru care mărturisește că a primit un împrumut bănesc, însă public declară că între noi nu există nici un fel de împrumut și de fapt nu are de gînd să ne restituie careva sume bănești așa cum nu a împrumutat nimic niciodată.
Putem folosi această înregistrare, care aparent ar încălca dreptul la viața privată a datornicului într-un eventual proces?
Deci, în acest caz instanța urmează a pune pe balanță drepturile fiecărei părți ținînd cont de art.55 din Constituție: Orice persoană își exercită drepturile și libertățile consituționale cu bună credință , fără să încalce drepturile și libertățile altora.
Cum se aplică acest lucru în practică?
Într-o cauză națională (dosar nr.3a-1893/16) intentată în martie 2015 de către un colaborator al poliției, A. C. cu privire la anularea ordinului de concediere ce a avut ca temei o înregistrare video, prin care acesta a fost înregistrat în secret că a primit un favor material în sumă de 100 de lei, instanța a ținut cont de această probă și a administrat-o.
Înregistrarea a fost prezentată și făcută de către cetățeanul care a corupt polițistul.
Imaginile au fost vizionate efectiv doar la Curtea de Apel, unde la fel au servit ca probă în cuprinsul deciziei. Hotărîrea primei instanțe a fost menținută și de CSJ. Cu toate că reclamantul a invocat art.146 CPC alin.(2) (Nu poate servi ca probă înregistrarea audio-video ascunsă dacă nu este permisă prin lege), a declarat că înregistrarea video este montată și nu cunoaște persoana care a prezentat-o, instanțele și Inspectoratul de Poliție s-au bazat în principiu pe aceste imagini.
În cauza CtEDO, Victor Savițchi vs Moldova, reclamantul a invocat că instanțele naționale s-au bazat pe interceptările telefonice care au fost obținute fără sancțiunea procurorului (Vechiul CPP),prin aceasta violîndu-se art.6 (echitatea procesului) și art.8 (dreptul la viața privată), la care Curtea vine cu răspunsul:
§.41. Curtea reamintește că, ca atare, articolul 6 al Convenției nu instituie reguli cu privire la admisibilitatea probelor, aceasta fiind,în primul rînd, o chestiune care trebuie reglementată de legislația națională. În principiu, Curtea nu poate exclude că astfel de probe obținute ilegal pot fi considerate admisibile (Schenk vs Switzerland §.46) iar în legătură cu art.8 Curtea nu s-a pronunțat întrucît a considerat că nu au fost epuizate căile interne.
În legătură cu admisibilitatea probelor Curtea mai subliniază că pentru ea este important echitatea procedurilor în ansamblu (Khan vs. Reg.Unit §.34).
În cauza Dumitru Popescu vs România, identic cazului supra numit, reclamantul pretinde încălcarea dreptului la respectarea vieții private și de familie,precum și încălcarea dreptului la un proces echitabil , ca urmare a interceptării convorbirilor sale telefonice de către autorități.
În această speță Curții nu îi este clar dacă interceptările au fost conforme dreptului intern, însă chiar și în cazul unei dispoziții judecătorești cu privire la interceptare, legea trebuie să aducă anumite garanții celui înregistrat. Cum explică acest lucru Curtea?
§. 67. În orice caz ,existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece,presupunînd chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămîne de analizat dacă legea însăși era susceptibilă să-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzînd garanții suficiente într-un domeniu atît de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private.
În ansamblu cu lipsa garanțiilor, Curtea a considerat că a avut loc încălcarea art.8 din Convenție în cadrul interceptării convorbirilor , însă cu toate acestea Curtea a statuat că admisibilitatea acestor probe nu a încălcat art.6 al Convenției pe motiv că au fost confirmate cu alte probe: § 110. Curtea consideră că în cauza de față trebuie acordată importanță faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor. Într-adevăr ,Tribunalul Militar București și instanțele superioare au coroborat înregistrările cu alte mijloace de probă ,precum declarațiile coinculpaților, mărturiile agenților însărcinați cu securitatea aeroportului și procesele verbale de confruntare,de reconstituire și de percheziție , elemente printre care înregistrările litigioase au contat,desigur,la luarea deciziei judecătorilor naționali de a-l condamna pe reclamant, însă fără ca ele să fi constituit elementul unic ce le-a creat convingerea intimă cu privire la vinovăția acestuia.
Folosirea de probe obținute în mod ilegal nu este exclusă din principiu. Cu toate acestea,modul în care au fost obținute dovezile,ca și rolul jucat de acestea în cadrul procesului vor fi examinate în contextul verificării corectitudinii procedurilor luate ca întreg. În practică,nu s-a constatat ca elementele pretinse ilegale să dovedească inechități atunci cînd sentința nu se bazează în întregime sau în cea mai mare parte pe probele respective,iar acestea au fost supuse procedurilor adversare, reclamantul avînd posibilitatea de a le contesta (13274/87,cauză contra Italiei). De aceea , în cauza Schenk vs Elveției ,similar exemplelor de mai sus, Curtea a considerat că folosirea unei înregistrări, ilegală în măsura în care nu fusese ordonată de către judecătorul care conduce ancheta, nu făcea procesul să devină ,în mod automat ,inechitabil și nici nu oferea un temei pentru o încălcare per se. Ea a examinat factorii privind echitatea, și a fost suficient faptul că reclamantul a avut cunoștință despre banda magnetică și despre împrejurările în care aceasta a fost înregistrată, el putînd să conteste folosirea acesteia.
Așadar, este posibilă administrarea de către instanțele judecătorești din Republica Moldova de înregistrări audio-video ascunse și să le așeze ca probe pe care se întemeiază hotărîrea însă cu respectarea echității probatoriului în ansamblu.